Părintele Arsenie Acuzatul ZEK 18376 – Conspect (partea a 2 a)

Părintele Arsenie a fost un ieromonah rus, supraviețuitor al gulagului comunist, care a rămas în conștiința tuturor celor care l-au cunoscut drept un sfânt al lagărelor cumuniste. Întemnițat în lagărele din Uniunea Sovietică, Părintele Arsenie a devenit treptat lumina celor aflați zăcând în întunericul iadului concentraționar.

Părintele Arsenie – preot, prizonier, părinte duhovnicesc

Părintele Arsenie s-a născut la Moscova în 1894. În 1911 a terminat școala secundară și s-a înscris la Facultatea de Litere a Universității din Moscova. În 1916, a terminat studiile universitare, dar suferă numeroase tulburări cardiace timp de opt luni. În această perioadă a scris primele lucrări despre arta și arhitectura rusă veche. La începutul lui 1917 ajunge la mănăstirea Optina unde va deveni ucenic al părintelui Anatolie. Aici a fost tuns în monahism, iar mai apoi a primit harul preoției.

În 1919, părintele Arsenie s-a întors în Moscova cu binecuvântarea duhovnicului său fiind numit preot într-una din parohiile orașului. La sfârșitului lui 1921, a devenit paroh al comunității. În timpul celor 8 ani de activitate pastorală, a făcut din parohia sa o comunitate importantă, în cadrul căreia el a fost un păstor și un duhovnic deosebit de iubit.

În decembrie 1927, părintele Arsenie a fost arestat pentru prima dată. A fost închis pentru o perioadă de doi ani în regiunea Arkhangelsk. Se va întoarce pentru o scurtă perioadă pentru a deservi o parohie din regiunea Moscovei.

Este din nou arestat în 1931, și exilat pentru cinci ani în regiunea Vologda. I s-a permis să locuiască în regiunile Vologda, Arhanghelsc și Vladimir, însă fără a avea permisiunea să slujească. El oficia însă slujbele în casa sa, în secret.

Părintele Arsenie a fost arestat pentru a treia oară în 1939 și exilat în Siberia și în Munții Urali, apoi în regiunea Arhanghelsk. În martie 1941, este trimis într-un lagăr cu un regim foarte sever, unde corespondența și vizitele fiilor duhovnicești erau interzise total.

În primăvara anului 1958 părintele Arsenie a fost eliberat definitiv. S-a stabilit în orașul Rostov-Velichi. Aici părintele a primit în fiecare zi fii duhovnicești veniți din întrega Rusie, nu numai primii membri ai comunității sale, ci și vechi colegi de detenție și numeroși nou veniți. (sursa crestin-ortodox.ro)

Fragmente extrase de mine,  din carte:

  • “Liuda, judecățile lui Dumnezeu sunt nepătrunse. Știu cum este viața ta. Înțeleg greutățile tale. Te lupți să supraviețuiești trupește și duhovnicește, fără biserică, fără Dumnezeieștile Taine, fără rude și prieteni. Nesiguranța și frica chinuiesc sufletul. Sprijinește-te în Dumnezeu care este întotdeauna lângă noi. Ai încredere în pronia Lui, în iubirea lui de oameni și în bunătatea Lui. Liniștește-te spunând: “Facă-se voia Domnului.” 

 

  •  “Este foarte greu în exiluri și în închisori, dar trebuie să ridicăm crucea noastră pentru Domnul. Oriunde ați fi, nu încetați să faceți bine oamenilor. Să vă rugați neîncetat. Dumnezeu să fie cu voi. ” 
  •  “Toate cuvintele Sfintei Scripturi sunt pătrunzătoare în suflet, dar cu deosebită simțire eu înțeleg cuvintele spuse de Mântuitorul: <<Unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor >> (Matei 18, 20).”                                                                                                                      

 

  •  “În afara Bisericii omul decade ușor, se dă pradă ispitelor, îndoielilor și tulburărilor în suflet. Biserica hrănește duhovnicește pe fiecare dintre cei veniți la ea.
    Noi trăim înconjurați de feluriti oameni: răi, buni, credincioși și necredincioși. Ne întâlnim cu următori ai învățăturilor lumești și, neștiind aceasta, noi încercăm să le transmitem dintre ale noastre, dar de cele mai multe ori primim noi de la ei pagube, științe nefolositoare și informații vătămătoare. Astfel, credința noastră în Dumnezeu se înlocuiește cu gânduri străine și socotindu-ne pe noi creștini ortodocși, cu  adevărat devenim slabi luminatori ai creștinismului.
    Legătura permanentă cu Biserica ne ajută să ne luptăm cu răul înconjurător și  reface în om duhul lui Hristos, duhul credinței.
    Dacă omul se roagă de unul singur și nu trăiește după viața Bisericii, el se rătăcește și grijile multe ale veacului acesta îl vor duce tot mai departe și mai departe de la drumul credinței. Este un lucru vital de a fi permanent în Biserică, căci <<Unde sunt doi sau trei adunați întru numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor>>. Să vă mărturisiti și să vă împărtășiți cu Sfinte Taine.
    În mod figurat, rugăciunea făcută de unul singur se poate asemăna cu o lumânare aprinsă, dar rugându-se în Biserică sute de oameni rugători, luminile lumânărilor lor se unesc la un loc și atunci se aprinde un mare stâlp de lumină luminând pe toți care sunt în Biserică, iar rugăciunile noastre unite într-un mănunchi se înaltă în Casa Domnului – în Biserică – către Făcătorul. Și El ne aude și ne răspunde nouă.
    Venind în Biserică, rugați-vă pentru prietenii dumneavoastră ca Domnul să-i ajute să trăiască, să păzească și să înmulțească credința. Rugați-vă pentru vrăjmași și pentru cei ce vă necăjesc ca să vă împăcati cu ei. Niciodată să nu uitați să vă rugați pentru cei adormiți, rugăciunea voastră ajută sufletele plecate din viață. Luați aminte că întotdeauna trebuie să ajutăm oamenilor.
    Pe mormântul milostivului doctor Gaaza sunt sculptate următoarele cuvinte: <<Grăbiți-vă să faceți bine >>.
    Da, da, grăbiți-vă! Acesta este adevărul Evangheliei. Facerea de bine și rugăciunea, acestea ne învață pe noi Iisus Hristos. ”                           

 

  •  “Când m-am născut, mama a făcut o făgăduința înaintea lui Dumnezeu, că va depune în mine credință, sinceritate și dragoste către oameni. Și așa, cu adevărat, m-a educat mama.” 
  • “Odată am povestit unui episcop K. și unui protoiereu din Ninjnii Novgorod despre trăirile mele interioare atunci când primesc mărturisirea celui ce se spovedește. Ei mi-au răspuns: << Este periculos să vă implicați sufletește așa fierbinte în mărturisirea celui venit. Vă veți arde sufletul dumneavoastră. Nu vor încăpea toate scârbele străine.>> Eu nu am fost de acord. V-am mai povestit cândva, dar voi repeta. Am mărturisit sute, poate chiar mii de oameni. De la fiecare dintre ei m-am îmbogățit cu câte o părticică de lumină duhovnicească. Aceste bogății le-am dat mai departe altor oameni nefericiți și pătimitori. ”
    (Photo by Rob Stothard/Getty Images)

     

  •  “În această împrejurare de iad, când omul din lagăre venea la pocăință, la mărturisire, el era încărcat cu o astfel de povară de păcate încât preotul se pierdea cu firea. Preotul nu mai știa: Oare, are dreptul de a-i ierta lui toate acele păcate cumplite?
    Cel venit la mărturisire nu mai avea timp pentru a-și schimba și îndrepta viața. Mâine îl pot omorî tocmai prietenii lui criminali sau îl pot împușca paznicii, în mina îl poate îngropa minereul, sau să-l strivească copacul ce se taie în pădure. Dacă eu îi refuz mărturisirea, acest om va pleca din această viață nepocait și neimpacat cu Dumnezeu. Oricât de păcătos ar fi, el a venit să se caiasca și să primească iertare de păcate, după măsura conștiinței sale.
    Stând în fața celui ce se mărturisea, ascultând sincera lui spovedanie, uneori mă îngrozeam de cele auzite. Sufletul meu îngheța, însă ascultam, luam aminte și, dacă înțelegeam că era sincer, atunci îi dezlegam păcatele. Se întâmpla ca, ascultând mărturisirea, să-l rog pe deținut să aștepte până seara următoare. Eu mă rugam toată noaptea aceea ca Domnul să-mi dea puteri de a dezlega păcatele celui ce s-a mărturisit. Deseori se întâmpla ca în zilele următoare deținutul ce s-a mărturisit să moară. În aceasta se arăta Pronia lui Dumnezeu. Dacă vedeam nesinceritate în căința celui venit, atunci îi vorbeam despre necesitatea sincerității căinței, iar dezlegarea de păcate nu i-o săvârșeam.
    Au fost câțiva deținuți la care nu am putut să dezleg păcatele. Pe deasupra atât de mari erau răutățile săvârșite de acești oameni, încât conștiința mea duhovnicească a fost chinuită și mai mult. Din această cauză de două sau de trei ori au încercat chiar să mă omoare. Această intenție a lor confirma încă o dată dreptatea hotărârii mele. Mai înainte de a fi exilat, am citit multe cărți bune și duhovnicești despre mărturisire, scrise de Sfinții Părinți ai Bisericii și de autori contemporani. Aceste cărți s-au întipărit în sufletul și în conștiința mea ca un adevăr neschimbat.
    În comuniunea cu fiii mei duhovnicești mă conduceam după aceste adevăruri. Am împrumutat și experiența preoților ce erau duhovnicește cu mult mai înalți și mai îmbogățiți de îndelungata lor slujire în Biserică. Acești preoți m-au pregătit să pot ajuta și în aceste cazuri neașteptate din lagăr pe oameni sortiți morții, îngreunati cu cele mai groaznice păcate: crime nenumărate, violențe, jafuri, tâlhării.
    Stăteam uneori în îndoială în privința binelui duhovnicesc făcut cu acești deținuți din lagăr. În 1961, întâlnindu-ma cu Episcopul Atanasie, i-am povestit amănunțit despre aceste cazuri și l-am întrebat dacă am procedat bine. Vlădica Atanasie mi-a răspuns că aceste cazuri le-a întâlnit și Sfinția Sa și că a procedat la fel. “

 

  •  “Eu mă întâlnesc cu mulți oameni. Fiecare își deschide sufletul său în mod deosebit, unul într-un fel, altul în alt fel. Dar pot eu oare să-i numesc fii duhovnicești pe toți cei care vin la mine? Cu părere de rău, nu. La unii din ei în cugetarea inimii lor a apărut independența. Pentru ei, eu nu sunt un părinte duhovnicesc, călăuzitor al vieții lor, așa cum era în obștea noastră, ci pur și simplu un preot chemat pentru a-i mărturisi, a le ierta păcatele și pentru a-i împărtăși. Sfaturile și îndemnurile mele ei le ascultă, dar procedează și trăiesc după cum gândesc ei și cu aceasta mă socotesc pe mine părintele lor duhovnicesc, amăgindu-se că trăiesc sub povățuirea mea duhovnicească. ”                                                                                                       

 

  •  “Dacă vom închide buzele noastre, înseamnă să dăm uitării chinurile, durerile, nevoințele și moartea atâtor milioane de mucenici care s-au jertfit pentru Hristos și pentru noi care încă mai trăim pe pământ. Datoria noastră înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor este să nu uităm, ci să-i arătăm pe acești mucenici. ” 

 

  •  “Trecutul nu trebuie să-l uităm și să se piardă, deoarece pe acesta, ca pe o temelie, zidim prezentul.”

 

  •  “Evanghelia lui Hristos este nebunie pentru înțelepciunea acestei lumi, deoarece” de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. ” (I Corinteni 1, 21) 

 

  •  “Avsencov era un ideolog comunist care, cândva, crezuse cu fanatism în marxism. În primii lui ani la Special a trăit izolat de ceilalți. Era tăcut și închis în sine însuși. Mai târziu și-a apropiat câțiva din tovarășii lui, comuniști vechi și aceștia. În scurt timp însă a întrerupt-o cu ei, când s-a încredințat că singura lor dorință era să-și câștige posturile pierdute, să se întoarcă la viața de mai înainte, nu ca să lupte împotriva bunului plac al lui Stalin, pentru dreptate și libertate.
    Amintindu-și de anii din trecut… Fără să-și dea seama cum, a pierdut ideile, sau aproape că le-a înlocuit cu dispoziții, reguli, circulare, proceduri birocratice… A întrerupt legătura cu masele de oameni și cu adevăratele lor probleme. Pozițiile “martorilor”, mărturisirile “vinovaților”, articolele ziarelor de partid și-au făcut loc în el.
    Lagărul a împrăștiat iluziile lui. Aici a întâmpinat viața în toată duritatea ei adevărată. Încet – încet și-a făcut o relație caldă cu toți deținuții, fără deosebire. Cu inimă bună și bunăvoință ajuta pe oricine avea nevoie.
    Părintele Arsenie a dobândit o mare înraurire asupra lui. La început îl respinse credința fără margini și neîntrerupta rugăciune a părintelui. În curând însă, ceva inexplicabil l-a atras lângă el. Alături de părintele Arsenie se simțea odihnit, liniștit, sigur. Acest om avea un mod tainic ca să-l scape de tristețea și melancolia pe care i le produceau greutățile și asupririle lagărului. ”                                        

 

  •  “Ivan Alexandrovici Saricov, pe de altă parte, a rămas același: neșovăitor, autoritar…
    Când a reușit să stea pe picioarele lui a organizat iarăși sub comanda lui o” frățime a criminalilor “, în care intrau toți deținuții condamnați penal. Cuvântul lui era lege, autoritatea lui indiscutabilă, puterea lui absolută – a adunat, vedeți, cele mai multe” merite “de criminal… După însănătoșire nu-i dădea nicio atenție părintelui Arsenie.
    După câteva luni s-a lovit rău la un picior. A scăpat de la muncă pentru 5 zile, dar rana s-a agravat și a fost nevoit să rămână mai mult timp la pat. Părintele Arsenie l-a îngrijit și de această dată cu nemărginită dragoste.
    Într-o zi, Saricov a vrut să-i dea bacșiș. Părintele Arsenie a zâmbit și i-a împins ușor mâna.
    – Nu o fac pentru răsplată, ci pentru dumneavoastră ca om.
    A început să-i vorbească din când în când despre viața lui, ceva ce nu mai făcuse până atunci cu nimeni altul, nici cu cei mai apropiați prieteni ai lui.
    – Nu am încredere în oameni, cu atât mai mult în preoți. Însă în tine, Petre Andreievici am încredere. Nu te vei face trădător. Trăiești aproape de Dumnezeu. Faci fapte bune, nu pentru interes, ci pentru că iubești pe tovarășii tăi… Și mama mea a fost la fel!… ”                                                                           

 

  •  “Odată condamnații penal le-au smuls cu forța toată pâinea. Când aceasta s-a întâmplat și în ziua următoare, cuțitul a ajuns la os. După mâncare când s-au adunat toți în baraca și ușile au fost închise, s-a aprins ceartă de moarte între deținuții politici și criminali. Conducătorii deținuților politici erau Avsencov, doi – trei foști militari și cinci intelectuali, iar șef al criminalilor era Ivan Carii, faimos răufăcător, turbulent și ucigaș. Omorâse pe mulți și în lagăr. Neîntrecut jucător la cărți, avea un macabru hobby: juca la cărți și vieți omenești!
    Deținuții politici au strigat cu indignare:
    – Ajunge! Cerem dreptate și ordine!Criminalii au răspuns cu batjocură provocatoare:
    – Am răpit și vom rapi!
    Știau că cei din conducerea lagărului nu-i vor apăra niciodată pe deținuții politici. Au început să cadă primii pumni.
    După puțin timp au folosit ca arme buștenii. Câțiva criminali au scos și cuțite (în lagăr era interzisă cu desăvârșire deținerea cuțitelor; inspectorii făceau des controale, dar aproape niciodată nu le găseau). Au înjunghiat un militar și au spart capetele la alți câțiva. Criminalii lucrau metodic și cu îndemânare profesionistă. Cei mai mulți politicieni strigau numai. Din cauza fricii, sovaiau să-i ajute pe ai lor.
    Criminalii loveau neîntrerupt. Nimicitoare era superioritatea lor și desigur triumful lor. Podeaua barăcii se înroșise de sânge…
    Părintele Arsenie a alergat și a căzut la picioarele lui Saricov.
    – Ivan Alexandrovici! L-a implorat. Ajutați! Ajutați! Se înjunghie oameni! Nu vedeți? Sângele curge pârâu!… Pentru numele Domnului, vă rog, opriți-i!
    Pe dumneavoastră vă vor asculta!
    Saricov a râs.
    – Pe mine mă asculta? Tu și Dumnezeul tău să ajutați!… Aha! Ia uite! Ivan Carii va înjunghia acum pe Avsencov al tău! Pe alți doi i-a întins de tot… Cât de departe este Dumnezeul tău, părinte!
    Sânge, țipete, înjurături, gemete… Drama omenească a secolului…
    Cu sufletul plin de durere, părintele Arsenie s-a aruncat fulgerător în mijlocul încăierării. Înălțând mâinile a strigat puternic și curat:
    – În numele lui Hristos vă poruncesc: opriți-vă!
    După ce a însemnat în aer semnul Sfintei Cruci, a zis cu voce scăzută:
    – Aveți grijă de cei răniți.
    S-a dus și s-a oprit în fața patului său, cufundandu-se în rugăciune. Nu vedea și nu auzea ce se întâmplă în jurul lui – cum s-au liniștit imediat toți, cum s-au rânduit pentru ducerea morților, cum s-au îngrijit de răniți.
    Peste puțin timp în baracă nu se auzea nimic altceva decât scârțâitul paturilor și gemetele unui rănit grav.
    – Iertați-mă, părinte Arsenie…
    Vocea tremurata a lui Saricov l-a făcut pe batiușca să deschidă ochii și să se întoarcă în realitate.
    – Iertați-mă… Nu am crezut în Dumnezeu, dar acum am început să cred! Am pierdut… Mare este puterea credinței! Iertați-mă că v-am ironizat…
    Două zile mai târziu, întorcându-se Avsencov de la muncă s-a apropiat și el de părintele Arsenie. Pe fața lui erau zugrăvite prudența dar și recunoștința.
    – Vă mulțumesc! M-ați scăpat!… M-ați scăpat!
    Credința dumneavoastră în Dumnezeu este nemărginită. Uite, văzându-va pe dumneavoastră încep și eu să înțeleg că Acela există!
    În baracă viața se scurgea normal, sau aproape, pe cât viața, pe atât și moartea. Câțiva deținuți au murit și alții i-au înlocuit, până va veni și rândul lor. Răpirea pâinii a încetat. Una-doua încercări s-au făcut de unii necorectati. Aceștia însă au luat bătaie de la ceilalți criminali pentru îndrăzneala lor și niciunul nu a mai încercat să-și întindă mâna la porție străină.
    Părintele Arsenie și-a continuat slujba lui în baracă, cu toate că pe zi ce trecea se simțea din ce în ce mai epuizat. Trăind printre diferiți oameni, diferiți la caracter, educație, cultură, experiență, cu dragostea lui, cu bunătatea, cu cuvântul lui cald și delicat s-a făcut verigă de legătură între toți; credincioși, comuniști, criminali.
    Mare cunoscător de suflete, a înțeles de ce are nevoie fiecare și aceasta îi dădea. A câștigat inimile, a înmuiat durerea, a dăruit nădejdea vieții, a învățat binele.
    Saricov și Avsencov, fără să înțeleagă nici ei înșiși cum, s-au făcut prieteni. Ce putea să existe în comun între un criminal și un fost membru de partid? Părintele Arsenie a fost cel care i-a unit!” 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *