Ioana Picoș, despre invidia între tinerii actori și de ce se refuză un rol. Interviu oferit în 2013. Nu s-au schimbat prea multe de atunci :)

Ioana Picoș este o tânără actriță care muncește foarte mult pentru a-și demonstra calitățile. Nu acceptă roluri care nu îi pun în evidență calități și încearcă să se ferească de oameni falși.

Nimic și nimeni nu este perfect și așa se întâmplă și în lumea filmului, mai ales când primești un rol pe care și-l dorea o altă artistă. “Mi s-a întâmplat să primesc zâmbete false și atitudini neconvingătoare”, a declarat actrița în cadrul unui interviu acordat Ziare.com.

Este încă la început, însă are toate șansele să ajungă cunoscută și cu paparazzi pe urmele sale. “Prima dată când am citit un articol mincinos, am plâns toata ziua”, ne-a mărturisit ea, precizând că acum și-a dat seama cum stau lucrurile și nu se mai lasă afectată de aceste răutăți ale presei.

Este o lume plină de actori și actrițe. Cum reușești să faci față concurenței?

Consider că nu trebuie să “faci față concurenței”, ci să reușești să fii tu mai bun în fiecare zi, față de cum erai cu o zi în urmă și să îți stabilești scopuri precise, astfel încât să îți dai seama cât de mult te-ai dezvoltat și unde mai e de lucru. Comparația o fac vis-a-vis de mine, niciodată în funcție de ceilalți.

Se spune că cercul acesta este unul plin de invidii și zâmbete false. Ți s-a întâmplat să îți invidiezi vreo colegă de breaslă din cauza faptului că a primit un rol la care râvneai?

Mi s-a întâmplat să primesc zâmbete false și atitudini neconvingătoare, dar asta se întâmplă în orice domeniu, nu cred că este ceva specific lumii artiștilor. Poate că modul în care o fac este diferit, artiștii având mai multă imaginație. :))

Important este să fii sincer cu tine și să îți dai seama dacă un anumit caracter îți este sau nu potrivit, iar pe oamenii cu care simți că nu ești împlinit să îi lași undeva în trecut. Limbajul non-verbal este în proportie de 93%, așa că nici nu trebuie să fii foarte atent la ce zice persoana din față, dacă știi să “citești” acest limbaj al gesturilor, îți dai seama dacă sau dacă nu, ceea ce spune este ceea ce chiar gândește.

Nu am fost invidioasă, fiindcă eu cred în Dumnzeu și știu că el le orânduiește pe toate și dacă am luat un casting a fost fiindcă așa a considerat El că trebuie, iar dacă nu l-am luat, am realizat că a fost mai bine așa.

Care a fost primul rol pe care l-ai interpretat și cum ai ajuns să il joci?

Primul rol pe care l-am jucat a fost “Gina” din “La bloc”. Am ajuns printr-o agenție de modele, fiindcă eu făceam modeling la ora aceea și nici eu nu m-am așteptat să mă cheme la altceva decât o reclamă.

Erau foarte multe fete, toate frumoase, gătite. Am primit și eu textul și am ieșit afară la lac (eram la Buftea) și am stat singură și mi-am învățat textul și pur și simplu am simțit acest personaj.

Mi s-a desenat în minte cum arată Gina; am intrat penultima, mai mult împinsă de la spate de celelalte fete de la casting, fiindcă îmi spuneam că nu am eu ce să caut acolo. Pană la urmă m-am dus, era un spațiu deschis, erau toate fetele de față, simțeam o presiune foarte mare și “m-am aruncat” cu acest personaj.

Colegul meu era Cătălin Bordea, foarte drăguț și relaxat, m-a ajutat foarte mult și când am terminat era liniște în sală, le plăcuse foarte mult proba mea și seara m-au sunat să îmi spună că am luat și că trebuie să mă fac blondă în două zile (eu eram bruneta ).

Dar cel mai dificil rol?

Toate rolurile pe care le-am avut m-au solicitat din anumite puncte de vedere: Aziza, (rolul interpretat în “Iubire și Onoare” – n.red.) prin faptul că era o fată musulmană, care avea o serie de valori total diferite față de ale mele și a trebuit să construiesc un alt om pe dinăuntru pe care să îl scot la suprafață de fiecare dată.

Am citit cărți, am văzut filme, am fost la moschee, ba chiar m-a ajutat că am fost în perioada aceea în Abu Dhabi și în Dubai.

Lady Anne din Richard al III lea iarăși m-a costat mult, fiindcă (printre altele) este vorba de o înmormântare, de stări profunde de durere și exasperare, de un fond extrem de sensibil și să scoți toate astea la suprafata, doare.

Dar știind că este ceva ce trebuie făcut pentru ca personajul, piesa de teatru, serialul, filmul să aibă valoare, o fac și aș face-o la nesfârșit.

Asta simt că mi-a dat Dumnezeu, să fiu actor și să duc oamenii cu mine în poveștile respective, pentru a-i bucura, pentru a le îmbogăți simțămintele. Până la urmă, dacă El îmi dă putere să o fac, atunci totul este în regulă.

Ai refuzat vreodată vreo producție? De ce?

Da, mi s-a întâmplat să refuz deoarece nu rezonam cu producția respectivă. Din punct de vedere calitativ adică. Standardul nu era atât de ridicat pe cât m-aș fi așteptat și profesionalismul lăsa de dorit. Or eu când îmi asum un rol, îl fac cu simț de răspundere și niciodată nu las ceva în coadă de pește. Cu alte cuvinte eu nu funcționez după “las-o mă’ că merge-așa”.

Cum ai ajuns să joci în telenovele?

Păi…am dat casting. Am văzut la Tv că se face casting pentru telenovelă, am trimis o fotografie și CV-ul și m-au chemat la probă. Am dat și am luat :))

În “Iubire și Onoare”, unde ai interpretat rolul Azizei, îmbrăcai haine specifice femeilor musulmane. Ai putea să trăiești toată viața în acest stil?

Pot să îți spun că îmi e greu să cred că aș face așa ceva vreodată. Și asta și  numai pentru faptul că sunt creștin-ortodoxă și la capitolul ăsta pot să spun că niciodată nu mi-aș schimba religia.

Mă întristează că toata lumea este ‘actriță și cântăreață’

Cum este trecerea de la scena de teatru la film?

Sunt minunate ambele experiente, dar din puncte de vedere diferite. Ritmul de lucru este altul la teatru, unde stai și repeți câte 1-2 luni sau chiar mai mult, pe când la serial, totul este “aici și acum” și înveți textul și îl dai în următoarele 15 minute.

Din acest motiv, eu îmi învăț de acasă textul pentru a doua zi, indiferent cât de mult ar fi deoarece trebuie să am libertatea de a construi situații pe text, subtexte etc. Și dacă te poticnești de faptul că nu știi ce urmează, unde să mai pui și un gând?

La teatru simți publicul în sală, e acolo cu tine, în poveste, auzi și simți reacțiile în timp real și dacă se întamplă ceva neașteptat (să cadă o lumină, să cadă un spectactor de pe scaun, să nu se mai audă muzica), trebuie să îi faci față și să te descurci și să faci în așa fel încât să pară că nu s-a întâmplat nimic sau că “așa am vrut să fie”.

Ce te deranjează la lumea în care te învârți?

Mă întristează lipsa de respect pe care o au unii față de actori.. Mă întristează că toată lumea este “actriță și cântăreață”, eu nu mă duc să fiu “contabilă”, prin urmare mă aștept ca fiecare să își urmeze drumul. De aici și mentalitatea că actoria e ceva ce poate face oricine, muzica dacă o “aranjezi din butoane” este perfect și tot așa.

Trist, fiindcă sunt sute de actori foarte buni pe care nu îi bagă nimeni în seamă, nu îi cheamă nimeni la un casting, fiindcă nu se știe despre ei sau fiindcă altele sunt criteriile de selecție. Nu generalizez Doamne ferește, dar știu că se întâmplă și este trist.

Exista o vorbă că: te faci actor ca să spui “bună ziua, bine ați venit la fast-food-ul nostru”.. Nu există un sindicat, nu există reguli clare, nu există mentalitatea asta că un actor trebuie saă aibă un agent care să îl reprezinte. Un actor nu are de ce să discute despre contracte și bani, că el nu este avocat, treaba actorului trebuie să fie “ce rol este, cum să îl interpretez, cum să fac să iasă ceva de neuitat”.

În afară, un producător sau un regizor nici nu se uită la tine dacă nu ai agent.. Stau și mă întreb până când va fi starea asta letargică în România..

“Marele Marin Moraru mi-a fost ca un tată la filmări”

De-a lungul carierei tale sigur te-ai întâlnit cu o mulțime de mari actori. La întâlnirea cu care dintre ei te-ai simțit cel mai emoționată?

Oh…frumoasă întrebare. Am avut norocul să mă întâlnesc și să joc cu actori mari de la care învățam, îi priveam și căutam să înțeleg de ce fac așa și nu altfel. Față de toți am un respect nemaipomenit, dar ce pot să vă spun este că marele Marin Moraru mi-a fost ca un tată la filmări.

Când eram dimineața în sala actorilor unde repetam textul și simțeam o mână pe creștetul capului știam că e dumnealui și așa o liniște îmi dădea. Și ce dialoguri am avut…este un om mare! Deștept, modest, tăcut, dar care spune atât de multe prin tăcerea sa, sensibil, amuzant, profund și aș putea să continui la nesfârșit!

“Aș vrea să o interpretez pe Elvira Popescu

Dacă s-ar realiza un film după viața unei mari actrițe din România, pe cine ai vrea să interpretezi?

Păi dacă tot îmi dai șansa de a visa la ceva atât de frumos, aș îndrăzni să spun Elvira Popescu.

Multe dintre actrițele de vârsta ta, care au devenit cunoscute, unele datorită rolurilor din telenovele, au ajuns să fie o țintă pentru paparazzi. Ești pregătită să stai toata ziua cu jurnaliștii pe urmele tale?

Oh…și mie mi s-a întâmplat să se scrie minciuni și prima dată când am citit un articol mincinos, am plâns toată ziua. Acum am crescut și îmi dau seama că asta e jobul lor: să caute, să investigheze. Îi înțeleg, dar sunt de părere că și asta ar trebui să se întâmple cu o limită, adică să nu îți fie pusă viața în pericol sau să te trezești cu minciuni grosolane.

Dacă ești capabil să descoperi ceva adevărat și cauți din mai multe surse și ți se confirmă, bravo ție, ești un ziarist de excepție. Dar doar așa să inventezi ceva doar fiindcă nu ai putut să faci mai bine de atât, arată limitele tale ca ziarist.

Pe mine tot așa mă cheamă și eu știu adevărul, iar persoanele importante din viața mea, la rândul lor știu. Iar fanii, sau admiratorii sau acum spectactorii, dacă într-adevăr vor să știe adevărul îl pot afla.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *